Umbli hoinărind p-în lume
                            ca un orb, la ochi legat,
                        Şi de câtă vreme-acuma
                            pe la mine n-ai mai dat!
                        Prăpădeşti tu de pomană
                            preţioasele săgeţi,
                        Să te-alegi cu hulă numa’
                            de l-atâţi ingraţi poeţi…
                        Te-am vorbit rău eu vreodată?
                            vinovat cu ce ţi-am fost,
                        De mă horopseşti uitării,
                            tu, copil frumos şi prost?
                        A! De-ai şti cum mângâi încă
                            urmele unde-ai rănit!
                        Cu ce dor mi-aduc aminte
                            cât atunci am pătimit!
                        Vino, crudule, cu pieptul
                            gata dezvelit te-aştept;
                        Nu cu una, dă cu două!
                            săgetează drept în piept!
                        Şi pe maică-ta zeiţa,
                            jur că n-am să te hulesc:
                        Mai omoară-mă o dată,
                            să mai simt că iar trăiesc!