În toamna anului 2011 am făcut o ,,tură de descoperiri” prin Dobrogea de Sud şi unul din obiective a fost Rezervaţia naturală de la Canaraua Fetii.
Din localitatea Băneasa am prins un drum betonat spre sud, spre o carieră abandonată. Dincolo de această carieră există un drum de pământ care străbate mai întâi o pădure tânără, după care iese la lărgime în poienile din Canaraua Fetii.
Canaraua Fetii este o vale sinuoasă, largă de 50-100m şi cu profilul transversal în forma literei U.
Ca fundament geologic, arealul sud-dobrogean s-a format în Paleozoic, iar până în Cuaternar a suferit mai multe acoperiri de către apele mărilor de atunci, perioade în care s-au depus stratele masive de calcare sarmatice pe care le vedem astăzi în tot locul.
În prezent valea este secată, cu scurgeri spre Dunăre numai în perioadele cu precipitaţii abundente.
Versanţii sunt verticali, dar foarte depărtaţi, ceea ce denotă o îndelungată eroziune externă, dar şi în regim inundat. Tot în acest regim inundat au fost realizate şi peşterile din versanţi.

La vizita noastră din septembrie 2011 am găsit în capătul din stânga al poienii o rulotă în care doi călugări pregăteau şantierul de construcţie al unui schit.
Sfinţirea noului lăcaş creştin, cu hramul ,,Sfântul Cuvios Gherman”, s-a săvârşit de către arhiepiscopul Teodosie al Tomisului la 29 iulie 2012.
Cu această ocazie stareţul noului schit, părintele Gherman Nicolae venit de la Mânăstirea Dervent, a dat locului şi o aură de sacralitate afirmând următoarele:
-în Dobrogea de Sud ar fi dus, pentru un timp, o viaţă de pusnic însuşi Apostolul Andrei, legenda aflându-i locul de odihnă în peştera de la Ioan Corvin, loc ce se cheamă acum ,,Peştera sfântului Apostol Andrei”.
-pe la grotele din Canaraua Fetii ar fi trecut şi Sfântul Ioan Casian, însoţit de prietenul său mai vârsnic, Cuviosul Gherman. Acest fapt ar fi fost urmat de apariţia unui mare numar de discipoli ai sfinţilor, care vor fi rămas să vieţuiască în peşterile din zonă.
Doar că scrierile despre vieţile celor doi sfinţi dobrogeni spun că după plecarea lor la Betleem, apoi în Egipt, la Constantinopol şi Roma, ei n-au ajuns să se mai întoarcă şi în Dobrogea. Cuviosul Gherman şi-ar fi aflat sfârşitul la Roma în anul 405, iar Ioan Casian s-a îndreptat spre sudul Galiei si a pus la Marsilia temeliile a două mănastiri creştine de rit răsăritean.
-biserica rupestră la care face referire stareţul Gherman Nicolae, cu 2-3 încăperi şi cu sarcofage în podea nu este alta decât ,,Peştera cu Sarcofage” de la Olteni, la 35-40km mai spre est şi nicidecum în Canaraua Fetii.
-pusnicii amintiţi că ar fi trăit în peşterile din Canaraua Fetii nu se regăsesc şi în eventualele urme de locuire din cele 14-15 peşteri din zonă. E drept că de curând a apărut în faţa ,,Peşterii Mari de sub Graniţă” o scândură de lemn pe care e scris destul de stângace ,,Peştera Pusnicilor”.
-legenda care dă numele de Canaraua Fetii spune că în aceste grote se ascundeau şi românii în vremurile de restrişte, când hoardele de turci năvăleau în ţară.
Şi pentru a nu cadea în mâinile păgânilor, una din fetele din zonă a preferat să se arunce în apele tulburi şi adânci ale râului din Canara (!)...
Legenda se potriveste istoric şi geografic multor zone din Muntenia ori Moldova, în schimb în Dobrogea ea devine total nepotrivită.
Şi asta pentru că Dobrogea a făcut parte din imperiul otoman încă din anul 1393, după ce turcii înving cel de-al doilea Ţarat bulgar şi până în 1878, când intră în hotarele regatului român.
Deci e puţin probabil ca turcii să mai fi năvălt tot timpul în propria lor ţară...
...Şi nici râul învolburat nu a curs vreodată prin defileul larg de aici.

Dar iata că lucrurile se mişcă acum în direcţia dorită aici, la Canaraua Fetii şi am văzut câteva doamne demne de toată încrederea care ieşeau cu un aer cucernic din ,,Peştera Pusnicilor”, cea de sub Graniţă, spunând ca ,,simt din plin energia acelor locuri, devenite sfinte prin rugăciunile a atâtor sute şi sute de sfinţi părinti neştiuţi de nimeni...”
Astfel că timpurile noastre nu sunt cu nimic mai prejos decât cele de dedemult, sacrul continuând să se nască chiar şi sub ochii noştri.